CONDENSUL, sau de ce nu e ingaduit contactul direct intre documentul sau arta pe hartie inramata si geamul ramei[

fig. 1

Arta pe hartie contunua sa fie fragila si amenintata chiar si dupa inramare. Amenintarile vin din partea luminii, umiditatii, emanatiilor acide, bacteriilor si ciupercilor, insectelor si a prafului. 

Inramarea frumoasei lucrari de mai sus (Marcel Voinea) mi-a oferit prilejul sa va demonstrez mai jos de ce e interzis ca lucrarile de arta pe hartie si documentele sa intre in contact direct cu geamul ramei.  Am amintit in numeroase ocazii aceasta regula dar de data asta am avut sansa sa surprind cu aparatul de fotografiat fenomenul care sta la baza acestei interdictii, din pacate putin cunoscuta si respectata. E vorba despre CONDENSUL care in anumite conditii se formeaza, fara stiinta noastra, in spatele geamului sau foii de plexyglass care protejeaza lucrarea de arta.
Oricat de incredibil ar parea, diferentele de temperatura creaza condens pe fata interioara a geamului oricarei lucrari inramate. Si nu vorbesc aici despre schimbari brutale de temperatura, ca atunci cand scoatem brusc din incaperea incalzitas lucrarea inramata in frigul de afara. Nu vorbesc nici despre ambianta incarcata de vapori a bailor, bucatariilor sau spalatoriilor, ci despre subtila, inefabila mangaiere a soarelui.

In prima fotografie, de sus in jos, vedem lucrarea d-lui Voinea inainte de inramare. Dupa cum vedeti detaliile ei sunt foarte clare si puteti remarca fiecare tusa. In cea de-a doua fotografie (fig 2) lucrarea este de acum inramata si vitrata cu un plexyglass in loc de geam. De ce plexyglass? Pentru ca la marimea respectiva geamul ar fi insemnat o greutate mare pentru o rama atat de subtire si exista riscul ca geamul sa se sparga si sa detetrioreze arta ori sa raneasca pe cineva. Plexyglassul de 2 mm grosime este flexibil iar asta explica modul neobisnuit in care se reflecta pe suprafata lui lucrurile din jur. In momentul in care a fost facuta fotografia asta rama  se gasea pe mocheta verde, rezemata de perete, in show room-ul atelieruluiROSCA'S, in cel mai curat si uscat spatiu pe care il am la dispozitie.  Intre plexyglass si lucrarea propriuzisa exista un spatiu de cel putin 5 mm asigurat de paspartura neagra si in special de filetul din lemn argintat de pe conturul lucrarii inramate. Filetul acesta (o rama in miniatura) si separatoarele instalate in fatlul ramei fac ca pana si pass partout-ul sa se gaseasca la cel putin 2 mm distanta de geam (plexyglass).
Soarele bland de primavara a atins insa jumatate din tablou, cealalta jumatate ramanand umbrita, intr-o incapere nelocuita, iar asta a fost suficient ca sa se formeze condensul (incercuit cu rosu in imaginea din figura 2) la granita dintre partea insorita si cea umbrita a tabloului.

fig. 2

Priviti cu atentie si incercati sa recunoasteti opacitatea aceea de forma lenticulara surprinsa cu aparatul de fotografiat. Acolo avem condens, vapori si picaturi de apa! asa cum va vor convinge imaginile de detaliu din fig. 3 si fig. 4. 

fig. 3

                                           Faceti click pe imagine pentru a o mari

fig. 4

                                             Faceti click pe imagine pentru a o mari

Cum este posibil ca o rama profesionist realizata si etansata sa ofere conditiile aparitiei condensului? E simplu. Aerul ambiental contine vapori de apa si cu cat este mai cald, cu atat mai mare e cantitatea de vapori pe care el este capabil sa o retina si sa o transporte. Cand e frig aerul e uscat deoarece vaporii condenseaza si ingheata. Dimpotriva, aerul cald preia si transporta uriase cantitati de vapori asa cum ne-o demonstreaza fenomenul ploii in natura. O inramare nu este ermetica. Umiditatea aerului din jur isi va croi drum si in spatiul ingust de la interiorul ramei iar in conditii propice aici se va crea roua, adica condensul. 

In spastiul stramt de la interiorul ramei gasim si alte primejdii, cum ar fi destule bacterii sau fungii care ar putea prolifera in prezenta materialelor organice si a umiditatii, de unde aparitia mucegaiului. Acum veti intelege de ce unele fotografii vechi nu se mai pot dezlipi de geam, de ce apar petele si chiar mucegaiul pe lucrarile inramate (prost) in contact direct cu geamul ramelor. Cel mai sigur si simplu procedeu de a evita daunele datorate condensului este sa asiguram o distanta de cativa milimetri intre piesa inramata (document sau lucrare de arta) si geam. Iar asta este unua dintre cerintele inramarii muzeale. Mai sunt si altele, de exemplu vitrarea cu geam Museum, anti UV si antireflex, masura care adreseaza inamicul nr. 1 al hartiei, lumina, sau folosirea materialelor antiacide, dar despre ele vom gasi prilejul de avorbi altadata. Pentru azi retineti ca, inainte de a juca un rol estetic, rolul esential al pasparturii (passe partout in franceza,  matt in engleza) este cel de bariera intre hartia inramata si condensul care se poate forma pe geam, la interiorul ramei. 

In lipsa pasparturii (nu toate lucrarile sunt avantajate de paspartura) trebuie folosite niste distantoare care vor fi plasate discret, in faltul ramei, intre lucrarea de inramat si geam, asa cum ilustram in schitele din fig. 5. 

fig. 5

ROSCA'S SRL, unica manufactura de rame de calitate muzeala din Romania, are capacitatea de a ataca orice lucrare de restaurare, constructie sau reproducere in domeniul ramelor si firmelor clasice    www.roscas.ro

*  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  * *      
TREI BLOGURI  si UN WEB SITE "ROSCA'S"                     

1) Rame Roscas                        (general)                                                        

2) Firme publicitare Roscas    (specializat)                                                  

3) Restaurari rame antice       (specializat)                                                    

4) ROSCAS     (web site-ul oficial al firmei ROSCAS SRL)                        

                                                                                        

*  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *